„Experimentul Litoral”: Strategia României comuniste pentru a concura cu celebrele riviere europene
„Experimentul Litoral” a fost conceput ca un proiect politic ambițios, menit să promoveze turismul de masă în România și să ofere o alternativă socialistă la faimoasele destinații de pe țărmurile Franței, Spaniei și Italiei.
Potrivit Institutului Cultural Român, inițiativa nu a fost pe deplin originală pentru perioada socialistă, întrucât relua o direcție deja trasată la finalul anilor ’50, aceea a dezvoltării rivierei Mării Negre, începută înainte de Primul Război Mondial și continuată în epoca interbelică.
În 1953, țărmul românesc al Mării Negre era alcătuit din colonii de pescari, mici porturi și câteva stațiuni balneare. În acest context, s-a conturat un „Plan de Sistematizare a Litoralului Românesc”, proiectat pentru o perioadă de 15 ani. Acesta prevedea două mari zone: la sud de Constanța, o zonă balneară ce includea unificarea localităților, îmbinarea funcțiilor terapeutice și de relaxare, clădiri joase integrate într-un cadru verde, tabere de vară pentru copii, mici porturi și faleze de promenadă; iar la nord de Constanța, o zonă de odihnă și recreere, cu accent pe funcțiuni sportive, plaje largi și dezvoltarea stațiunii Mamaia, prevăzută cu un bulevard central, linie de tramvai, hoteluri bine orientate și spații verzi.
Planul era influențat de gândirea britanică și de conceptul de „leisure” (timp liber), vizând tranziția de la turismul individual la cel de masă. După anul 1956, odată cu o nouă direcție politică, turismul a devenit o activitate dinamică, apărând conceptul de „salbe de stațiuni balneo-climaterice”.
Cum a devenit litoralul românesc un laborator al modernizării socialiste
În acest context, litoralul românesc a devenit un adevărat laborator pentru experimentare și dezvoltare, parte a unui efort național desfășurat timp de două decenii. Pe o fâșie de circa 70 km, în care predominau zonele puțin locuite, cu o diversitate etnică, peisaje sălbatice și importante vestigii arheologice, foste cazinouri interbelice și reședințe părăsite, „Operațiunea Litoralul” a fost scoasă de sub constrângerile economice și sociale obișnuite ale vremii.
Prin acest demers, România socialistă căuta să își afirme originalitatea și să rivalizeze cu rivierele celebre ale Europei de Vest. Proiectul a fost încredințat unei generații foarte tinere de arhitecți și ingineri, proaspăt absolvenți, entuziaști, talentați și curajoși, care își însușiseră marile tendințe arhitecturale din volumele disponibile. Coordonatorul acestui grup avea doar 35 de ani.
„Experimentul Litoral” a debutat în stațiunea Mamaia, transformată într-un parc-stațiune de 70 ha, ce găzduia unul dintre cele mai vaste ansambluri hoteliere din Europa acelor ani. Proiectul inițial, realizat la începutul anilor ’60, cu o capacitate de 10.000 de locuri, a marcat începutul turismului românesc. Inovația formală și funcțională, alături de cele tehnice și constructive, au demonstrat că proiectele puteau fi realizate într-un ritm accelerat. Modelul Mamaia, care a dominat dezvoltarea până la sfârșitul anilor ’70, a reprezentat un moment de cotitură în istoria arhitecturii și urbanismului din România, a permis sincronizarea cu tendințele occidentale și a devenit un reper național.
Extinderea turismului de masă între 1967 și 1973 a dus la apariția unui lanț de șase noi stațiuni, fiecare cu o identitate distinctă: Olimp, cu ansamblul spectaculos Amfiteatru – Panoramic – Belvedere; Neptun, adresat elitei socialiste; Jupiter, destinat familiilor cu venituri modeste; Venus, Saturn și Cap Aurora, pe un segment de coastă de aproximativ 18 km. Acestora li s-a adăugat și Costinești, devenit rapid „capitala tineretului”, potrivit historia.ro.
Proiectul s-a încheiat brusc, fără a se mai putea realiza o evaluare, din cauza cutremurului din 1977. După dezastru, toate resursele, financiare, economice și administrative, au fost redirecționate către reconstrucția Bucureștiului și finalizarea proiectului monumental al Casei Poporului.
